Nu de mult timp, incercand sa aflu un raspuns la intrebarea "ce ma deranjeaza mai mult ?", cineva mi-a spus ca exista mult prea putina iubire in luma. Ca suntem egoisti si indiferenti si ne risipim prea mult. Si nu m-am indoit nici o clipa de adevarul raspunsului sau, dar un semn de intrebare, mare cat toata aceasta pagina s-a strecurat intre gandurile mele: oare ce facem noi pentru asta ? Oare noi, fiecare in parte, iubim cumva mai mult, ne impotrivim cumva curentului sau credem ca simplul fapt de a gasi un raspuns frustrarilor noastre ne deosebeste de ceilalti ? Facem ceva impotriva blazarii si a indiferentei de care ne plangem atat ? Noi insine ne complacem cu statutul de observatori si traim in continuare la fel. Il acuzam pe vanzatorul din colt de inselatorie, criticam ordinea sociala care face ca un fost profesor sa cerseasca in metrou, si mai nou ne plangem de lipsa de iubire. Sau mai bine zis ca nu suntem iubiti, pentru ca n-am vazut pe nimeni sa planga fiindca nu se simte in stare sa iubeasca asa cum si-ar dori. Ne ascundem in semiobscuritatea intimitatii noastre "perfecte" si ne revendicam de acolo, drepturile in fata vietii. Asteptam ca de fiecare data sa fie celalalt cel care ne scoate din mocirla.
Asadar, exista mult prea putina iubire in lume. Semn ca singuratatea a mai castigat o batalie in fata omului. De fapt nu, gresesc ! Noi am lasat-o sa invinga, devenind, fara sa vrem , prin pasivitatea noastra, aliatii ei cei mai fideli si uitand ca simplul fapt de a vorbi frumos despre fericire nu ne face cu nimic mai fericiti.
